DumiTrash

Existenţa păsării Phoenix încă nimeni nu a interzis-o, aşa că îmi permiteţi să vă phoenixizez puţin Text-liric, text-motivaţie, text-explicaţie.

Amurg

gândeşti că ai cunoscut absolutul
crezi că ai în plămânii tăi pulberea stelară
gândeşti că sângele-ţi e plin de fluidul universal
crezi

ai privit în părţi pentru a vedea
ţara în care poeţii îşi spânzură poeziile
pentru a învăţa de la ei
plânsul tragic al oftărilor tripunctate

ai privit dedesubt pentru a vedea
ţara în care filozofii îşi sculptează neanturile
pentru a învăţa de la ei
fericirea veşnică de a trăi singur

ai privit deasupra pentru a vedea
ţara în care zeii îşi cresc albul
pentru a învăţa de la ei
trăirea ultimei clipe eterne

iar apoi amarul a infectat fântâna sfântă
apele tulburi s-au ridicat la suprafaţă
au inundat câmpiile dreptăţii
întunericul a cuprins lumea

o să mă găseşti
dar nu aici

dincolo de ţara unde filozofii îşi sculptează neanturile
dincolo de râul care curge veşnic
dincolo de pietrele care tac veşnicii
dincolo de ochii adevărului
voi fi
înfăşurat în straiele bucuriei uşoare
limpezit de unitatea ultimă

Ei bine, şi ce va urma atunci?

***

te culci şi visezi cum grânele se vor coace sub soare
te culci şi visezi cum ierburile îţi gâdilă tălpile
te culci şi visezi cum luminile se strecoară în colţuri
te culci şi visezi

eşti treaz şi visezi la vestigii romane
eşti treaz şi visezi la togii şi foruri
eşti treaz şi visezi la senate-nţelepte
eşti treaz dar visezi
…

dar ţi-e frig de la racle deschise de vremuri
de priviri enigmatice-n apuse zenituri
dar ţi-e frig de la vântul ce-adie întruna
de la primul tău nerv de la prima ta ziuă

nu eşti tu cel ce ai sfâşiat adevărul
cel ce are privirea umplută cu pofte
nu eşti tu cel ce ai sculptat o Veneră
care crapă în pânzele viermelui vremii
?

ia şi dormi pe o pernă de nori de mătase
ia şi dormi gângurind rugăciunile prime
ia şi dormi liniştit lângă tronul cel mare
al zeilor suri îngropaţi în vecie

Nici nu ştiu ce să zic, imaginaţie cred că… )

Naştere

ai întins mâinile în părţi
erai cruce
degetele ţi s-au înrădăcinat în văzduh
ai sorbit durerile lumii
până ce ţi s-au spart capilarele
ai plâns de bucurie cu sângele divin
pietrele de sub tine s-au scurs
de lichidele esenţelor primare
le-ai sorbit mucenizat în plămâni
ai ars
ai murit
ai fost născut

Lirică cât de cât romantică:

***

pe pielea ta cad fulgi iubito
îţi sorb căldura
mi-o iau
pe pielea ta se topesc fulgi iubito
ard în bucuria de a dispărea
mi te fur
pe pielea ta se adună frig iubito
te face să tremuri pe fibrele întinse
mă fură
pe pielea ta s-au topit toate hainele iubito
s-au speriat de minunile ce vor urma
mi te fug
pe pielea ta roiesc ierni întroienate iubito
îşi aşteaptă un al lor Pol Sud
mi te răcesc
pe pielea ta iubito
urmele săruturilor mele se troienesc
le voi pierde
şi nu te voi găsi

Ce ştim despre trăirea euforică? Ce e aia revelaţia? Poate exista oare conştiinţă directă [dacă în general există acel ceva cu adevărat]?

***

mânaţi de muzicile celor de sus
stăm adunaţi în colţuri de pătrate
cu semifeţe umflate de medicamente
între pereţii veşnici de vibraţii

mângâiaţi de unicităţile care au fost
plângem euforizaţi în mijlocuri de lumi
cu feţele pictate atent de poezii
pe ruguri înalte de auroră australă

liniştiţi de sfârşiturile de mări
urmărim uimiţi chiţii stelari
cu mimele umplute de linii jucăuşe
în plasele uşoare de muzici mătăsoase

speriaţi de largurile deschise
zgribulim hohotind un loc de soare
cu feţele grimate de făina îndestulării
sub maţele aprinse ale universului răscopt

născuţi de ceea ce va fi
mânăm mângâiem liniştim speriem

Totuşi Eminescu a fost geniu.

- Tu eşti Mircea?
- Nu.

…

Sub influenţa jocurilor intelectuale:

***

tineri aleargă în entuziasme matematice
în legi şi în figuri perfecte
tineri aleargă cu ochii stelari larg deschişi
în plasele de diamant ale păianjenilor cosmici
tineri aleargă în miezul unei nuci de toamnă
în amarul unui ceai fără zahăr

minţilor curate de putregai şi întoarcere
minţilor pline de amar şi clocot alb
misterele vă clocotesc sub piele
dureri vă ard inimile
aveţi absolutul integrat în neştiri
aveţi locul pentru a dansa

ei nu pot să vă prindă
ei nu pot să vă domine
fericiţilor
nu îi veţi ierta

Aici găsiţi continuarea seriei îndreptate spre direcţia după [meta]. Nu judecaţi crunt, sunt doar experienţe, despre care nu se ştie cât sunt de reuşite.

Spre

zbiară şarpele împuns de nefiinţă
îmbujorat un leu cu gura strâmbă
aleargă un arhanghel cu aripile moarte
pe veşnicele clipe a jucăuşei spaime
de cauză nefiinţă neştire şi păcat

râde şarpele cuprins de levitare
îngândurat un corn i s-a înfipt în spate
cu zalele lucind a negru soare
pe veşnicele rânduri a cărţilor crispate
de cauză nefiinţă neştire şi păcat

cuvântă şarpele izbit de chintesenţe
ridicol un moşneag încearcă să conducă
destinul unui prunc în leagănul de mâini
în veşnicele rate de luminare cruntă
spre cauze nefiinţe neştiri şi amăgiri

După cum am promis, un nou ordin de idei de natură mai mult filosofică [chiar dacă şi embrionară după consistenţă].

Ce pot să comentez?… Cred că iarăşi pot da toată vina pe Marea Criză umană contemporană. Nu ştiu dacă voi mai posta texte din această serie [sunt oarecum stranii şi pentru mine], o să vedem dacă va fi interes faţă de aşa ceva [şi chiar dacă vor fi, vor doar aici - pe blog]. Deci, succese şi lectură prodigioasă.

Dincolo

ai să mă găseşti
dar nu aici

ai să mă cauţi în totul ce se mişcă
în tot ce se revarsă peste maluri
ai să mă cauţi în turbulenţa spiralată
a unei ceşti de cafea cu lapte
ai să mă cauţi în totul ce se schimbă
în dialog polemică ştiinţă
ai să mă cauţi în marea buhnitură
eu nu o să fiu acolo

ai să mă cauţi în morţi cu ochii umezi
în lungile cântări de luminare
ai să mă cauţi în pietrele tăcute
cioplite de veşnicele gânduri
ai să mă cauţi în merele haine
din gurile şarpilor vicleni
ai să mă cauţi în marmura tăcerii
eu nu o să fiu acolo

ai să mă găseşti
dar nu aici
între căderile eterne ale pietrelor tăcute

Dedicaţie Euridicei care merge după Orfeu deja câteva mii de ani.

Euridicei

îmi atingi gâtul cu mâinile reci
zâmbesc
zâmbeşti
te-mbrăţişez
cu ochii pe care doar un Orfeu îi poate purta
te cufunzi în mine
mă visezi
mă laşi să îţi vibrez coardele
cu degetele pe care doar un Orfeu le poate purta
mă plângi în tine
te orbeşti
mă laşi să te încuvântez
cu buzele pe care doar un Orfeu le poate purta

îmi atingi gâtul cu mâinile reci
zâmbesc
zâmbeşti
te călăuzesc
pe drumul pe care doar un Orfeu te poate călăuzi