DumiTrash

Totuşi Eminescu a fost geniu.

- Tu eşti Mircea?
- Nu.

…

Câteodată simţi cum tristeţea metafizică îţi macină oasele. Dureri metafizice latente denaturează natura umană proprie ţie şi te lasă pradă gândurilor. Gândeşti la toate urâturile amalgamului de oameni şi idei care se numeşte pervers de ridicol societate.

Eh, unde eşti, tu, vis elen?

Dar până una-alta mai otrăvesc puţin mintea cu unica cale prin care pot obţine adevărul:

Răspuns lui ejik: Cum să fii mai bun?

Să fii mai bun? Întreabă pe cine vrei şi cine vrei o să-ţi spună. Toţi sunt experţi în viaţă şi în felul de a o trăi.
Mi se pare că odată m-am dus la ţară. Eram la cosit. Am rămas pe noapte în fânul din câmp. Mirosul ierbii proaspăt cosite şi stelele de vară mă duceau departe de cretinii din toată lumea. Nu mă gândeam la publicităţi, la imaginea mea în societate, nici chiar la sănătatea mea şi la faptul că fast-foodul e mai rău decât vroiam să cred. Îmbătat de aer curat, izolat de bunătatea celor din jur, am adormit. Nu ştiu, am adormit sau am adormit minele în mine, dar am început să visez.
Am visat marea nocturnă. Era un vis plăcut. Eram undeva în timpurile de demult. Totuşi cred că era ocean, pentru că l-am văzut pe Columb şezând pe o corabie. Spre uimirea mea nu mai avea cum să ajungă la malul ce îl tot ăuta. Eram covins de asta. Dar mi s-a făcut brusc silă de imaginea asta, de aia am mai adormit odată în somn. Visam un vis mai bun, visam cum să fiu mai bun. Îl visam pe Platon. Era bronzat, purta togă albă şi plete. Avea în urechi căşti albe caracteristice iPodurilor. Paremi-se că asculta Bob Marley. Era liniştit şi binevoitor. A spus că mă aştepta de mult timp. Se plânse pe liniştea prea insistentă care îi vâjâia prin cap de câteva mii de ani. Mi-a spus la ureche că nu doar el avea aşa ceva şi arătă bănuitor cu degetul în sus. Dar până una alta mă conduse la o uşă veche, grea şi joasă. A spus că mă lasă acum. Aveam să visez mai departe singur.
Am deschis uşa. Din spatele meu a năvălit un flux puternic de lumină. Uşa era intrarea într-o peşteră. Câteva oi legate şedeau cu spatele la mine, iar în faţa lor [deci în faţa mea] şedea maiestuos în picioare Socrate. Ţinea în mâină o baghetă de dirijor. Oile cântau însufleţite Marsilieza. Erau chiar mândre, li se primea destul de bine. Socrate m-a observat, şi-a rupt ruşinat bagheta şi a venit spre mine. M-a luat de mâină şi mi-a spus că el le învaţă să trăiască, să trăiască mai bine, să fie mai bune. Dar, îndreptăţindu-se începuse să plângă. A căzut jos. Mă soma pentru că nu îl ascult, pentru că îl bat în bucata lui de vis. A spus că nu e corect, m-a rugat să îi spun cum să fie mai bun. Spunea că a încercat să facă publicitate unei mărci cunoscute de cosmetice, doar că nimeni nu îl credea.
Am vrut să spun, dar am alungat visul. M-am născut în fân, în miros de câmp, în noapte cu un singur gând: “arată-ţi cum să fii mai bun“.

Citisem zilele astea pe blogul vidovei [ ] un articol referitor la emanciparea femeilor. Mi-a plăcut atitudinea care a luat-o referitor la problema dată. Pentru informare referitor la articolul iniţial intrăm aici.

De ce?

Din start vreau să declar că nu sunt sexist şi nici şovinist masculin. Dar de ceva timp am înţeles că: sau nu sunt la curent cu adevăratele vigori ale emancipării, sau nu sunt de acord cu ceea ce ştiu.

Care ar fi cauza şi scopul nobil al emancipării femeilor? Cred că de la început s-a dorit o egalare în drepturi. Femeile au dorit să poată face ceea ce au dreptul şi responsabilitatea de a face bărbaţii. Destul de nobilă idee, nu-i aşa? Dar ce preasupunea această dorinţă de egalare în drepturi? Cred că se dorea o atitudine normală faţă de femeia care doreşte şi reuşeşte să facă ceva în societate. Se dorea că femeia să aibă acelaşi drept de hotărâre a sorţii prorii. Nu e o ideea rea. chiar e nobilă.

Dar ce a rezultat din asta? Poate am impresie greşită, dar dorinţa femeii de a se imancipa a crescut ca un boţ de zăpadă care se rostogoleşte la vale. Acum “emanciparea” s-a transformat din egalizare în întrecere. Susţinătorii moderni a emancipării doresc să întreacă limita de egalitate dintr-un fel de trufie şi principiu uşor de înţeles. Oare este aşa ceva bine?

Femeile au dorit să ocupe drepturile bărbaţilor inaccesibile mult timp sexului frumos. Dar au fost şi sunt ele gata să ducă pe umerii lor responsabilităţile şi  obligaţiunile corespunzătoare? Personal, mi se pare că nu prea. Da, o parte din responsabilităţi pot fi asumate şi de către femei, însă având în vedere diferenţele de ordin fiziologic şi psihologic nu pot susţine că femeile îşi pot asuma responsabilităţile bărbaţilor. Şi atunci are cineva de câştigat de la asta? Nu cred.

Şi mai e ceva. Cum rămâne cu ideea de femeie? Am observat că acum femeile îşi pierd mult din feminitate. Sunt puţine femei din mediul urban care doresc să pună în evidenţă partea lor frumoasă, feminină. Asta nu înseamnă că trebuie să fii  ipocrită şi lipsită de forţă şi curaj în acţiunile şi atitudinile luate. Trebuie pur şi simplu să simţi că felul cum eşti te favorizează să te manifeşti într-un mod natural ţie. De altfel, în mediul urban feminitatea şi bărbăţia se mixează alcătuind un cocktail greu de conceput pentru logica esenţială şi primordială.

Aşa că, dragi domniţe, domnişoare şi doamne, emancipaţi-vă până la nivelul la care puteţi fi ceea ce doriţi să fiţi, dar nu pierdeţi din ceea ce sunteţi. Obţineţi aprecierea şi respectul de care aveţi nevoie aşa cum sunteţi, fără de excese de felul: “de ce îmi oferi locul? Mă socoţi cumva slabă?!!!”

A propos, vorbisem şi cu prietena mea la tema dată. Am înţeles că nu ştiu prin ce minune mi-a reuşit să-mi citească gândurile pentru “a fura” de acolo ideile care le am eu pentru a mi le împărtăşi.

Dar voi, dragii mei cititori virtuali, ce părere aveţi referitor la  această temă?

PS:  nu am dorit să jignesc pe nimeni, e doar o părere de care mă ţin. Dacă aveţi altă părere vă invit să o discutăm aici.

Sunt acum la ţară. Am fugit pe vreo 2 zile din civilizaţie. Am venit la un prieten cu alţi câţiva prieteni comuni să ne bucurăm de natură, esenţe, lipsă de oameni…

Interesant e că venind [într-un autobuz vechi plin cu băbuţe care vin de la târg cu pui, torbe, produse, etc.] mi-am dat seama că suntem echipaţi cu laptopuri, internet mobil, câteva fotoaparate, playere, iPoduri, iPhonuri şi alte produse ale societăţii moderne.

Oare mai putem trăi fără a fi conectaţi?

Cu toate că teza conduce oarecum la ideea mazochismului total (omul vrea să trăiască, deci să existe), ea nu reprezintă o voinţă umană, ci o parte a vieţii necontrolată de către om – predestinarea. Suferinţa, ca orice element al vieţii, este necesar fiecărei fiinţe care are ambiţia că există.
Privită din mai multe părţi, se poate observa diferite origini şi meniri ale suferinţei, care ar clasifica-o ca un indice al existenţei şi intensităţii trăirii.
Prima referinţă se poate face, în acest sens, la Cartea-Cărţilor: Biblia. Chiar de la începutul omenirii, individul, găsindu-şi complementar şi înţelegând bazele existenţei nonedenice: Binele şi Răul, a fost „înzestrat” cu suferinţa (ca plată pentru cunoaşterea existenţei). De fapt, trăirea primordială (în Eden) nu poate fi socotită existenţă (deoarece în Eden ajung să trăiască doar post-existenţele – sufletele morţilor). Odată cu alungarea din Rai şi primele două naşteri (Cain şi Abel) trăite prin suferinţă, omul şi-a început existenţa, adică tinderea spre moarte. Continue reading