Câteodată mă vizitează piticul scundei idei de dezamăgire umană pentru că, în fond, omul este o sursă eternă de dezamăgire – cum s-ar zice [istoric vorbind]…
De ce? Voinţa… Voinţa noastră e moale, e mică, are gură de şoarece speriat. Roade câte puţin din bolta metafizicului universal pentru a deschide doar înţepături de ac destul de meschin organizate pe ea. În dorinţa milenară a omului de a ajunge la o scară ce ar duce la o cunoştere absolută, generalizată, integră prin incluziunile sale, se simte mirosul urât al unei culturi căscate deasupra acestui avânt istoric. Teoreticele porniri nobile au fost permanent zdrobite de gloata umană, de meschinul prostelii oilor orwelliene. S-a ajuns până la mediocra interpretare a renumitei democraţii ateniene. Aş fi vrut să văd faţa lui Aristotel dacă ar avea ocazia de a “contempla” prezentul.
Cum nu ar fi, omul prezent este într-o criză adâncă, criză de valori, criză de metafizică. A ajuns până la ideea de a concepe lumea prin simţ fizic şi raţionamente. Dar, o, Mercurius, de unde au apărut publicităţile astea? Mai bine de zis de unde a apărut dependenţa faţă de plasticul colorat al unor vise impuse de o Mare Spălăcime? Şi cum de a distrus atât de uşor esoterismul lumii atât de minunţios îngrijit atâtea şi atâtea secole de-a rândul? E o realizare dorinţa de a concepe singur, argumentat, gândit lumea. Dar în goana frenezică după valori aurite, omul a uitat de potenţa metafizică de a obţine Piatra Filozofală. Sau poate a încurcat-o cu google-ul?
Repet – avem voinţă mică. Cât timp vom avea voinţă mică, atât timp vom fi mici. Tu, omule, uite odată cinstit în sinea ta şi spune-ţi dacă ai avut voiţa de a fi mare. Poţi fi oare posesorul imposibil de somat al unei taine universale presupuse prin absurd curent? Dacă ştii că îţi poţi întări corpul prin fuga de dimineaţă, de ce nu o faci? Crezi că dacă ai reuşit să fugi dimineţile unui an trecut, eşti şi acum înzestrat cu voinţă? Nu te amăgi cu voinţa trecutului. E moartă deja. Mierea albinelor se dă celor care înfruntă înţepăturile. Celor care le înfruntă cu ură binevoitoare.
Dar dansează, omule. Dansează de mâină cu vânturile. Adună în tine ură binevoitoare. Adună răul în tine. Pentru asta ai nimerit aici. Ai mintea şi fizicul vrea nihil pentru a cuprinde ideea vieţii. Dansează, adună şi ucide-te.
Dar… Dar marea incertitudine e durerea noastră cea mai mare. Nu suntem capabili de a arde, de a controla, de a formula legi. Universul e dincolo de metafizicul uman – prea slab şi hidos, bun de alcătuit culte, mreje şi nimicuri. Dar ce hierofanie fără de estetic ) Cu toate că nu suntem mai-presusul pentru a putea spune una ca asta.
Dar o să fie totul bine, oricât de stupid şi banal n-ar suna, dar în ultimul timp mă roade gândul că sună şi este.
Şi după asta poţi spune că mai crezi în ceva? Crezi, să zicem, în bine? Nu eşti oare în rândurile Marilor Decepţionaţi?
