A exista înseamnă a suferi, a suferi înseamnă a exista…
Cu toate că teza conduce oarecum la ideea mazochismului total (omul vrea să trăiască, deci să existe), ea nu reprezintă o voinţă umană, ci o parte a vieţii necontrolată de către om – predestinarea. Suferinţa, ca orice element al vieţii, este necesar fiecărei fiinţe care are ambiţia că există.
Privită din mai multe părţi, se poate observa diferite origini şi meniri ale suferinţei, care ar clasifica-o ca un indice al existenţei şi intensităţii trăirii.
Prima referinţă se poate face, în acest sens, la Cartea-Cărţilor: Biblia. Chiar de la începutul omenirii, individul, găsindu-şi complementar şi înţelegând bazele existenţei nonedenice: Binele şi Răul, a fost „înzestrat” cu suferinţa (ca plată pentru cunoaşterea existenţei). De fapt, trăirea primordială (în Eden) nu poate fi socotită existenţă (deoarece în Eden ajung să trăiască doar post-existenţele – sufletele morţilor). Odată cu alungarea din Rai şi primele două naşteri (Cain şi Abel) trăite prin suferinţă, omul şi-a început existenţa, adică tinderea spre moarte. Continue reading
