Feminism?…
Citisem zilele astea pe blogul vidovei [ 
] un articol referitor la emanciparea femeilor. Mi-a plăcut atitudinea care a luat-o referitor la problema dată. Pentru informare referitor la articolul iniţial intrăm aici.
De ce?
Din start vreau să declar că nu sunt sexist şi nici şovinist masculin. Dar de ceva timp am înţeles că: sau nu sunt la curent cu adevăratele vigori ale emancipării, sau nu sunt de acord cu ceea ce ştiu.
Care ar fi cauza şi scopul nobil al emancipării femeilor? Cred că de la început s-a dorit o egalare în drepturi. Femeile au dorit să poată face ceea ce au dreptul şi responsabilitatea de a face bărbaţii. Destul de nobilă idee, nu-i aşa? Dar ce preasupunea această dorinţă de egalare în drepturi? Cred că se dorea o atitudine normală faţă de femeia care doreşte şi reuşeşte să facă ceva în societate. Se dorea că femeia să aibă acelaşi drept de hotărâre a sorţii prorii. Nu e o ideea rea. chiar e nobilă.
Dar ce a rezultat din asta? Poate am impresie greşită, dar dorinţa femeii de a se imancipa a crescut ca un boţ de zăpadă care se rostogoleşte la vale. Acum “emanciparea” s-a transformat din egalizare în întrecere. Susţinătorii moderni a emancipării doresc să întreacă limita de egalitate dintr-un fel de trufie şi principiu uşor de înţeles. Oare este aşa ceva bine?
Femeile au dorit să ocupe drepturile bărbaţilor inaccesibile mult timp sexului frumos. Dar au fost şi sunt ele gata să ducă pe umerii lor responsabilităţile şi obligaţiunile corespunzătoare? Personal, mi se pare că nu prea. Da, o parte din responsabilităţi pot fi asumate şi de către femei, însă având în vedere diferenţele de ordin fiziologic şi psihologic nu pot susţine că femeile îşi pot asuma responsabilităţile bărbaţilor. Şi atunci are cineva de câştigat de la asta? Nu cred.
Şi mai e ceva. Cum rămâne cu ideea de femeie? Am observat că acum femeile îşi pierd mult din feminitate. Sunt puţine femei din mediul urban care doresc să pună în evidenţă partea lor frumoasă, feminină. Asta nu înseamnă că trebuie să fii ipocrită şi lipsită de forţă şi curaj în acţiunile şi atitudinile luate. Trebuie pur şi simplu să simţi că felul cum eşti te favorizează să te manifeşti într-un mod natural ţie. De altfel, în mediul urban feminitatea şi bărbăţia se mixează alcătuind un cocktail greu de conceput pentru logica esenţială şi primordială.
Aşa că, dragi domniţe, domnişoare şi doamne, emancipaţi-vă până la nivelul la care puteţi fi ceea ce doriţi să fiţi, dar nu pierdeţi din ceea ce sunteţi. Obţineţi aprecierea şi respectul de care aveţi nevoie aşa cum sunteţi, fără de excese de felul: “de ce îmi oferi locul? Mă socoţi cumva slabă?!!!”
A propos, vorbisem şi cu prietena mea la tema dată. Am înţeles că nu ştiu prin ce minune mi-a reuşit să-mi citească gândurile pentru “a fura” de acolo ideile care le am eu pentru a mi le împărtăşi.
Dar voi, dragii mei cititori virtuali, ce părere aveţi referitor la această temă?
PS: nu am dorit să jignesc pe nimeni, e doar o părere de care mă ţin. Dacă aveţi altă părere vă invit să o discutăm aici.
