în Pelin…

am exilat toate cuvintele simple
pe o insulă populată de regrete
cu amintiri pe cale de dispariție
și basme muribunde
vorbim o limbă moartă,
ca un castel din chibrituri
o limbă lipită strîmb de un obsedat
din cadavrele vocalelor lumii de ieri

ne-am decorat altfel dormitorul
am aruncat toate lucrurile simple
fiindcă-s prea cinstite,
fiindcă dor prea tare…
am înecat vise și zboruri
ca pe niște țînci într-un prezervativ murdar de sînge
și pe pereți l-am spînzurat pe Che Guevara
într-un tricou Coca-Cola
ne-am aranjat destinele pe rafturi
și zîmbetelor le-am cumpărat
ciupici de pensionar…

am scos toate fotografiile alb-negru
le-am ars pe cele în care eram prea beți și fericiți
lîngă Eifel sau bustul lui Lenin
am ars și ziare vechi
pentru a nu ne aminti ce-a fost
de ce a fost și cum a fost
pentru nu ști din timp
ce va fi…

am încercat să facem sex
lîngă dulapul unde am îngropat
vinilul cu primele luni de primăvară punk
însă decorațiile acestui circ ne-au ucis
ne-au desfăcut în cîteva detalii
și ne-au închis în frigider…

am exilat toate cuvintele simple
și-acum nu mai putem fi adevărați,
fără de măști nu mai avem despre ce vorbi…

să vindeci frica cu ţigări
să vindeci oameni cu tăceri
să te privesc mercur în stropi
cu ochii moi – amare gropi
să fluturi mîinile în somn
jăratec dulce-n mine dormi
pe negativ noi doi nebuni
nesomn cu aripi de cărbuni
ferestre-pleoape le închid
cuvinte-uşi le-ncui în zid
se-nvîrt culori în roţi de-abrupt
tot ce-am văzut am şi tăcut
tot ce n-am spus în unghi ascuns -
lumină vie plînsă-n sus
culeg nelinişti în pahar
gurguii tăi sînt flori de jar
cearceafuri – gînduri fără glas
în lumea mea – pămîntul ars
ne caută ce am pierdut
şi cheamă focul stins şi ud
nu sunt în alb de după prag
zăpadă sub un cer pribeag
nu sunt mai viu decît eşti tu
nu mă ascund în tot ce nu-s
în vînturi albe mă dezbrac
în linii frînte mă desfac
şi pe nisipul nins în zori
în ochii tăi nestinşi cobor
să tot plutim prin ceţuri vii
să căutăm un rost în gri
busola-n piept să o ascunzi
să nu mă pierzi în mov obtuz
cad raze fără gînd pe cub
cînd zac şi brusc încep să fug
în tot ce văd – un somn latent
e pleoapa ta un brici încet

stele de mare înfipte în nisipul zilelor de ieri
bocanci de soldat înfipți în rîtul zilelor de mîine
se mișcă caleidoscopic coloanele de nebuni
și zgomotul de lanțuri, de roți dințate și de viermi
avortează visul de copil

la geamul vieții – borcan cu regrete mucede
arsuri la stomac și impotent de fericire
cînd vreai să și trăiești nu doar să fii

dorm porci cu gura plină de mărgele
cu ochii mici sătui de curcubeu
cu limbile înfipte în viața lungă de menagerie
îl rugumă pe Kant la prînz
cum se aprind pe coridorul negru lămpi
cum circul de nebuni își desface cracii nespălați
le curg salivile asemeni cîinilor lui Pavlov

și tu?…
trenuri, iubiri, femei grăbite
tăceri și așteptări grăbite
lîngă caloriferul rece
sub mîinile tavanului cu flori albastre
ce te presează ca pe un ziar de ieri

așează-te pe-asfalt aici și-acum cu mine
ia o țigară, să fumăm în doi privind pămîntul
privind mișcarea unor ambalaje goale
pe străzi
prin decorații de beton
printre mașinării cu rînjet de maniac

ia o țigară, să visăm în doi
privind fumul din țeava uzinei de la orizont
ne-au mai rămas aceste drumuri
aceste focuri de sub poduri
și pescuitul cînd se trezește dimineața în cămașă albă
ne-a mai rămas praful fierbinte al acestei lumi
și un Kalașnicov fără cartușe
un cîntec raeggae și-o sticlă veche de wiskey
ne-a mai rămas scîrțîitul acului pe vinil
între tăcerile sîrmii ghimpate
în coșmarul unui om de știință nebun
în frica urșilor de pe partea nevăzută a lunii

cad bombe peste cuibul păsărilor albe
și ele pleacă înțelegînd că așa trebuie să fie
ne-a mai rămas un sărut de lesbiană…

Sub ploaia fără destin
Singur de-un veac și o zi
Prin vitrinile sparte-ale minții
Păpuşi cu mîinile rupte
În foc! în toamnă…

Cu mărul putred în mîini
Ziua crudă o rugum orfan
Sare pe răni îmi presor
Să nu uit cine-am fost, să nu iert
Pămînt – mă cheamă.

În grămezi de deprinderi obeze
Beția noastră s-a stins
Jucării de brad ritmic cad
Peste visul meu muribund
Acum, spre casă…

Între vînturi care nu bat
Rîde-n hohot amintirea-n pahar
Și barca pustie pe plajă
Privește pescarii cum cad
Și mor, în valuri.

Și plouă de-un veac și o zi
Peste casa – stomac al tăcerii
Între grămezi de conserve
Se scurge rugina-n cuvinte
Nicicînd, niciunde.

Și suflete bătîne se-nfig
Cu degete-n pereții de carne
Presor flori negre pe oase
Și ard cauciucuri la geam
Rîde tăcerea.

înfipt în pântecele putred al zilei
de azi
m-am ras pe cap
şi dezbrăcat pe piatra rece
ascult cum mă loveşte ritmic
în cap
o picătură grea
cu toată veşnicia prinsă-n ea
şi mâinile îmi tremură-n convulsii
şi nu mă mai ascultă
îmi zgârie obrajii
şi mă lovesc în faţă
azi mă sugrumă braţul propriu
condus de un subconştient arhaic…

stau gol pe piatra rece
între o mie de vagine umede
conştiincios le ling pe toate
le ling cu limba roşie de sânge
le ling până ce toate se usucă
până încep să sângereze
până ce mă cufund într-un vagin
şi mă înec în cerul său de carne

stau gol pe piatra rece
condus de un mister ascuns
în ochii înţelegători de fiară…

vopsește-ți ochii cu-ntuneric
și buzele cu roșu-aprins
azi vreau să ardem fără gînduri
ne-am mai rămas un ultim vis

și mimi cu fețele bătrîne
dansează twist între oglinzi
ni se reflectă drumuri oarbe
în ochii cîinilor uciși

îmbracă rochia ta albă
miresă ești între străini
sfîrșit de veac adoarme-n palme
ești ultima ce-a mai iubit

aud ciocanele de fier
lovesc în tîmple și vibrează
neonul mort în ochii pustii
mecanic inima pulsează

ești ultima mireasă-n zori
pînă în seară te voi pierde
vin oamenii cu chip de plastic
cu zîmbet dulce de hienă

femei își taie sănii dulci
și mor copii încă în mamă
deci să fumăm și să privim
în fum de opiu pentagrama

deci leagă-mă și mă sărută
lovește-mă cu ochi de fiară
și mușcă-mă pînă la sînge
și îmi dă foc sub luna oarbă

legat să ard și în extaz
să văd cum pleci în alb și rîzi
cînd mimi cu fețele bătrîne
dansează twist între oglinzi

cu fiecare clipă mai adânc
cu fiecare pas mai tare doare
privirea speriată a lucrurilor de aici
care îmbătrînesc şi închid ochii
somn e în toate păsările lumii
îmi cad mîinile fără de puteri
ca două ancore fără de sens
şi pleoapele grele se-nchid cu zgomot
e ceaţă şi-oboseală-n mintea mea
feţe din trecut par să zîmbească
fragmenete din desene de copii
fragmenete vii
dispar fără urmă-n amnezia sufletului meu
scîntei tenebre pentru o secundă
a fost cîndva ceva, dar nu-mi mai amintesc
a fost ceva…
nimic nu va fi cum a mai fost
valuri monotone şterg urmele noastre pe nisip
e vînt şi ninge pe plaja muribundă
e pustiu
privesc strain de mine marea
aud cum curge sîngele încet prin vene
tresar la fiecare bătaie a inimii
şi-mi scriu algoritmii
ca un schizofrenic te caut în Sonata Lunii

îmi e atît de frică de tăcerea ce rămîne
după ce ecoul paşilor se pierde-n vînt
vine o clipă cînd plecăm desculţ
şi dacă ne întoarcem nu mai suntem ce-am fost
ni se preschimbă inima în piatră
aud cum plîngi în pernă pe ascuns
dar nu mai am cuvinte
am fost mereu o toamnă în care mor poeţi
respir din ce în ce mai greu şi mai încet
din ce în ce mai lent plutesc prin acuarelă
tu nu mă aştepta, să pleci dacă mă vezi căzînd
dacă vezi cum mă dizolv în aerul prea greu
încet se stinge totul
încet dispare totul

din ce în ce mai greu suport o vină pe care nu o înţeleg
din ce în ce mai tare dor zîmbetele voastre
pe umeri e aşează patologică tăcerea
o bătrîneţe prematură, un rai plutind între halate albe
mi-e greaţă de papuşile care îşi plîng de milă
aşa şi nu am înţeles nimic
aşa şi se întind o veşnicie clipe ce mă dor…
aud cum oxigenul trece din plămîni în sînge
aud cum fumul de ţigară pulsează spiralat prin ei
nu-mi mai pot face rugăciunea
se-nvîrt roţi mecanice peste copilăria mea
mă acoperă agonizînd ninsoarea
închid ochii şi tac
uit numele la toate lucrurile şi oamenii iubiţi
pe acoperişul blocului atîrnă libertatea între linii perfecte
nervii mei cresc carnivor din mine
şi se înfig adînc în moarte
aud cum plîngi în pernă pe ascuns
dar nu mai am cuvinte
ca un schizofrenic te caut în Sonata Lunii

mi-ai deschis vara atingerii oarbe
cu aripă de corb pe margine de înțeles
semne de foc în rîul minții mele agonizează roșu
semne de Dincolo
îmi deschid ochii grei din palme
și-aud copacii cum vorbesc prin somn
întind spre mine ramurile triste
cînd gura mea este o rană fără leac
și sîngerează veșnic cuvinte avortate-n plîns de mut

desculț prin nori spre umbra ultimului gînd
sunt o fantomă care tace
ca să nu sperie mîinile tremurînde
ce le întinde sufletul fiecărui lucru spre apus
spre răsărit din sînge închegat
spre noi
cînd iarăși cresc păduri pe-a noastră tîmplă
mă doare mintea și mă culc în lan de grîu
și îți dau maci în loc de rugăciune
și te urmez
desculț prin roua cunoașterii tăcute…
spre țara de dincolo de neguri

talpa de lut a unui gînd
strivește soarele cernit ce-a înghițit lumina
strivește ochii morți în care plouă trist strămoșii
și ne rămîn fîntînile cu cumpene
care se umplu iar cu sîngele tăcerii
caut prin nopți de august prinse-n părul lunii
liniștea cerului acoperit de corbi
aici, în stepa cu linii frînte care mor
în urletul de lup ce-mi este frate
sub muzica pelinului din sfere
cu buzele cusute de brațu-mi propriu schingiuit
te urmez
desculț prin roua cunoașterii tăcute
… spre gînd nebotezat
… spre libertate

întinde palma spre lumină şi te naşte
din Tatăl trist în Noapte pendulînd
şi plînge
fiindcă uţii tot ce ai fost –
delfin amnezic spre Atlantida ta plutind
fiindcă simţi tot ce vei fi aici şi acum
în închisoarea fără de ieşiri
în jocul surdomut fără stăpîn

şi rîde
în faţa soarelui din palma ta născut
sub pentagrama neagră care te-a ales
destinul-ţi este scris cu paşi de leu spre dansul de copil
şi arde sîngerînd în ploi peste hotar
aşteaptă pomii să dea-n floare răstignit
şi mere de-anamneză să culegi
spre Sud te duc hierofanii de mînă
e cineva în Noapte pendulînd
balanţa care nu se strică niciodată
şi focul de la gura peşterii e viu
etern şi carnivor revii în mit

îndreaptă ochii spre Nadir îndoliat
ridică cupa ta cu vin şi cu pelin
şi bea-o pînă-n rădăcini de iad
în la minor îţi cîntă Dumnezeu
eşti viu şi gloanţele se-nfig în piept
tu rîde printre peştii care zboară
căci labirintul fără de sfîrşit
şi este scopul pentru care te-ai născut
e cineva în Noapte pendulînd
balanţa care nu se strică niciodată
şi nu uita ţărînele te cheamă
în dimineţi fantome te sărută
spre Dincolo,
spre Dans,
spre Jocul unei roţi care se-nvîrte
fără de sens, fără scop
fii un copil care se joacă…

căderea e ultimul lucru pe care îl simte un înger
dans între lumînări persistă pe retina tristă…

te simt în ceaţă dar nu te pot atinge
lumea-i prea mică să te pierd
viaţa-i prea scurtă să te pot uita
nu plînge
suntem cu toţi cum suflet care se-noarce în sfîrşit acasă
cu ochii plini de albul celor şapte tristeţi
cu ochi bolnavi de veşnicie mută…

aprinde o ţigară
să fumăm în doi
aici unde nu ne găseşte nimeni
aici unde nu ne mai leagă de pămînt nimic
unde spre cer nu mai priveşte sufletul miop
să bem vin roşu şi să rîdem
viaţa-i un joc fără de sens
un cub a cărui feţe nu le vedem decît de Dincolo
viaţa e sete de ce nu ne ajunge-aici
şi ne drogăm cu fericire
pentru a muri…

aprinde o ţigară
şi-ascultă vocile din capul tău
căderea e primul lucru pe care îl simte un om