în Pelin…

înfipt în pântecele putred al zilei
de azi
m-am ras pe cap
şi dezbrăcat pe piatra rece
ascult cum mă loveşte ritmic
în cap
o picătură grea
cu toată veşnicia prinsă-n ea
şi mâinile îmi tremură-n convulsii
şi nu mă mai ascultă
îmi zgârie obrajii
şi mă lovesc în faţă
azi mă sugrumă braţul propriu
condus de un subconştient arhaic…

stau gol pe piatra rece
între o mie de vagine umede
conştiincios le ling pe toate
le ling cu limba roşie de sânge
le ling până ce toate se usucă
până încep să sângereze
până ce mă cufund într-un vagin
şi mă înec în cerul său de carne

stau gol pe piatra rece
condus de un mister ascuns
în ochii înţelegători de fiară…

căderea e ultimul lucru pe care îl simte un înger
dans între lumînări persistă pe retina tristă…

te simt în ceaţă dar nu te pot atinge
lumea-i prea mică să te pierd
viaţa-i prea scurtă să te pot uita
nu plînge
suntem cu toţi cum suflet care se-noarce în sfîrşit acasă
cu ochii plini de albul celor şapte tristeţi
cu ochi bolnavi de veşnicie mută…

aprinde o ţigară
să fumăm în doi
aici unde nu ne găseşte nimeni
aici unde nu ne mai leagă de pămînt nimic
unde spre cer nu mai priveşte sufletul miop
să bem vin roşu şi să rîdem
viaţa-i un joc fără de sens
un cub a cărui feţe nu le vedem decît de Dincolo
viaţa e sete de ce nu ne ajunge-aici
şi ne drogăm cu fericire
pentru a muri…

aprinde o ţigară
şi-ascultă vocile din capul tău
căderea e primul lucru pe care îl simte un om

aud cum curge-n mine sîngele arhaic
cum scîrţîie uşor
uneori simt cum arborii capilari
se adîncesc în lucrurile pe care le ating
în lucrurile pe care nu le înţeleg
…e cineva în ceaţă cu cicatrici pe chip
care înţelege adîncul fiecărui obiect
tace
şi zîmbeşte cînd se reflectă în jucării de brad

bătrîn
sunt un animal îmblînzit de paşii proprii prea grăbiţi
prin laptele lumii de-aici
spre sîngele libertăţii de dincolo…
încă puţin, a mai rămas puţin
şi va dispare
oboseala unui veac care mă apasă pe umeri
se va destrăma singurătatea
pe care o împart cu raze de apus
…ninsoarea cade pe un lan însîngerat de maci
încă puţin şi plec de-aici

aud cum curge-n mine sîngele primilor oameni
care au părăsit în vise de copil aurora boreală
şi m-au născut pe mine
pentru a aştepta
pentru a aşteptat mereu ceva
cu picioarele înfipte în locul unde m-am născut
cu ochii fixaţi mereu spre locul unde trebuie s-ajung
nicicînd ne-nţelegînd de ce…
uneori simt cum arborii capilari
se adîncesc în oamenii pe care îi iubesc
şi curge sîngele lor prin mine
pentru mîine, pentru voi, pentru tristeţe albă
…e cineva în ceaţă cu cicatrici pe chip
care înţelege adîncul fiecărui obiect
tace
şi zîmbeşte cînd se reflectă în jucării de brad

ataşamentele mă dor
când câinii albi nu se întorc acasă
pierduţi în jocul de lumini
mă dor frunzele moarte ce cad în ochii mei
mă devorează astăzi toamna
sunt un străin
în ceaţa de neon mă pierd
şi plâng
trist pasager închis între cernite geamuri
mă dor urmele tale pe pavaj
mă dor oamenii cărora le ţin mine culoarea ochilor
şi desenul amprentelor de pe degete
va-ţi scurs în mine prea adânc
prea dulce
prea de tot
mă dor ataşamentele…

atîrn în aerul rece-al dimineţii
unde cu toţii suntem fantome fericite
fără de chip
fără de măşti
şi început…

atîrn în ceaţa albă
şi te întreb dacă mai vezi acum
un răsărit spre care am plecat
dacă mai ţii minte
spre care şoapte ne-a îndreptat dorul de ducă…

eram copii în florile de stepă
şi am plecat
tot alergînd ca nişte cîini turbaţi
tot sărutîndu-ne la marginile nopţii
tot aruncîndu-ne în valurile inimilor
ce-şi sorb tristeţile de dincolo sub flamuri negre
ne-am îndreptat spre munţi
dar ne-am pierdut
între ecourile albe
ce rătăcesc între pereţi
şi am îmbătrînit cu inima într-o cutie de chibrituri
am plecat ochii în jos
spre picioarele desculţ ale lui Cain…

atîrn în umbra ta
între lumini îngheţ
şi mă topesc în ceaţă
prind gîndurile nenăscute încă
cu degete uscate
şi le arunc în clipele alb-negru
pe care numai eu le văd
iubesc alb-negru
şi-mi beau cafeaua lîngă zid
mai ieri era un geam aici
dar a murit
fumez
şi ascult înţepenit cum se ucid unul pe altul
fluturi alb-negru-n mine
şi cad
spre picioarele desculţ ale lui Cain…

mai ştii tu oare
de ce-am pornit la drum?

ştreanguri atîrnă
la geamul după care plouă mereu
la geamul unde sunt eu
în ceaşca de ceai negru mă înec
cu toamna înfiptă în piept
te aştept
pe tine de aici să mă iei
dintre oamenii fără culoare în ochi
dintre blocuri de piatră ce plîng
cu sufletele bolnave de ciumă…

cu gîturi răsucite în umbră
cad pescăruşii pe cîmpia de piatră
pe cîmpia botezată de vînturi
unde pietrele-mi ştiu durerea amară
te aştept
pe tine de aici să mă iei
cu pene albe înfipte în palme
în Labirint l-am găsit pe Minotaur ucis
de plictis
cu ochii plini de tot ce nu ne ajunge aici
pentru a respira uşor
un drog pe care nu îl vom găsi…
din părul tău privesc cum se nasc corbii
la geamul meu halucinant îmi ard doru-n ţigări
la geamul unde m-am născut
atîrnă ştreanguri