în Pelin…

Întreabă-l pe Vieru cum poți fi dizident
În patria ta mamă și condamnat la moarte
S-arunci în aer sfere în lumea celor surzi,
Întreabă-ți frica sfîntă ce-nseamnă libertate.

Cu spicele de grîu se leagănă în vînt
Îngerii de pe umăr cu ochi arși de lumină,
Întreabă-i de ce azi nu mor de bătrînețe,
Numai copiii mor, de bătrîneți străine…

Și dacă vei muri însemnă că ești viu,
Înseamnă că mai are vre-un sens să fii tu punte;
Cînd cazi privește-n soare și te întreabă orb -
Cîtă libertate pot cîrtițele duce?

Asemeni fericirii unui măr ce cade,
Ca o copilă care s-a trezit din somn
Pentru prima dată între pereții vii;
Ce oare simte-ostașul rîzînd în plin război?

Întreabă-l pe Egor de ce visăm noi vise,
Privește gloata-umbră cum se preschimbă-n steaguri -
Veșnic și necesar, război – caleidoscop,
Întreabă ce-ai creat ce-nseamnă libertate…

Mai stai cu mine – e ultima zi
Să privim cum se sfîrșește lumina
În cancerul războaielor noastre
Mai stai cu mine, suntem cenușa veșniciei
Dar ninge cu oase în prag de amurg
Și ne cheamă feroce un Nord muribund

În casa pustie, cuvinte de carne
Atîrnă în cîrlige de dor și mă dor
Mai stai cu mine, ca-n prima zi
Să privim cum se naște lumina
Dar ninge cu scrum în prag de amurg
Și ne cheamă letargic un Nord muribund

Ia ochii mei – două pietre uscate
și-i spală-i cu lacrimi să-nflorească cîndva
… știu, e mult prea tîrziu, mai ții minte pădurea?…
Și zeii își ascund fața-ntristată în palme
Rătăciți și goi, ninsoarea ne-nghite
Înfrînți ultimii oameni își mănîncă copiii

Cărări și răscruci uitarea le-nghite
Cîndva purtam flori în păr și dansam lîngă rug…
Mai stai lîngă mine, să privim cum piere ființa
În urletul jalnic al lupilor fără de casă
Și ninge cu sînge în prag de amurg
Și ne cheamă agonic un Nord muribund

în cocioaba libertăţii mele cu pistrui
coc mere sălbatice şi neascultătoare pe jăratec
coc zilele săptămînii şi le arunc sub picioarele voastre
cîndva le veţi vedea
şi cînt la nai ani de pribegie plini de viaţă
şi soarta bocancilor rupţi fericiţi pe un drum de vară
cu glodul dulce-al amintirilor pe tălpi
cu iarna de pe felicitările sovietice
ca o poveste venind la geam şi rîzînd de prostia noastră
prin acuarela scîrţîindă a albului profund
ştiu că nu ştiu nimic şi că am tot în mine
să fie pîinea aburindă cuvîntul meu dintotdeauna
să fie aşteptarea cu curcubeul în ochi
aşteptarea iernii cînd dumnezeu
va coboarî lîngă vatră cu noi să bea o cană de vin fiert
şi să ne povestească despre lumina primei zile
şi să ne spună de ce…
s-a lovit o stea decupată de geamul bucătăriei
unde becului flămînd îi este dor de soare
şi a curs zgomotos de departe
metafizic de gustos şi fără carte
poate libertatea vîntului de vară
prins în părul unei fete alergînd pe calea ferată
în întîmpinarea trenului care pleacă în noi
poate lacrima mea colorată şi jucăuşă
îngrăşată de singurătate
neînvinsă de degetele lacome
care încearcă să prindă iepuraşi de soare
pe peretele lumii prospăt dat cu var
alb ca faţa unui om de la care ceri noaptea de fumat
alb ca sufletul preşedintelui
fiindcă tot se uită
ca urmele pe zăpadă ale dimineţii spre fîntînă
ca ziarele de la groapa de gunoi
priveşte-le, aşa moare istoria
ca gustul de pelin rugumînd lucruri care nu-mi trebuie
din nicăieri spre niciodată
fericit ca o jucărie de caiuciuc în nisipul ud
veşnic ca cel care merge pe urmele mele
cînd merg la cules ciuperci
printre sufletele strămoşilor care rîd în barbă adevărul
care tac în ruguri libertatea
care închid în flori de gheaţă pe fereastră nesfîrşitul
cînd iar adorm în chihlimbarul ochilor de cîine
cînd îmi ascund turmele sub pleoape să treacă iarna
îmi aduce încă o mie de ani de fericire
încă un cuptor plin de singurătate
şi eu de bunăvoie
îmi desfac rănile şi caut în ele tot ce a fost
îmi iau cărbunele
o foaie de hîrtie asudată de-aşteptare
şi ascult cum după geam cad ghinzile în lumina lunii
ascult ascult şi apoi tac
pentru sinceritate vom primi dreptul de a privi cum se întîmplă un măr
ascult ascult şi apoi tac
cum fiarele înţelepte la margine de noapte
macină iubirea pentru ca să fie dimineaţă
aşa se naşte poezia
lîngă cocioaba libertăţii mele cu pistrui

Sub ploaia fără destin
Singur de-un veac și o zi
Prin vitrinile sparte-ale minții
Păpuşi cu mîinile rupte
În foc! în toamnă…

Cu mărul putred în mîini
Ziua crudă o rugum orfan
Sare pe răni îmi presor
Să nu uit cine-am fost, să nu iert
Pămînt – mă cheamă.

În grămezi de deprinderi obeze
Beția noastră s-a stins
Jucării de brad ritmic cad
Peste visul meu muribund
Acum, spre casă…

Între vînturi care nu bat
Rîde-n hohot amintirea-n pahar
Și barca pustie pe plajă
Privește pescarii cum cad
Și mor, în valuri.

Și plouă de-un veac și o zi
Peste casa – stomac al tăcerii
Între grămezi de conserve
Se scurge rugina-n cuvinte
Nicicînd, niciunde.

Și suflete bătîne se-nfig
Cu degete-n pereții de carne
Presor flori negre pe oase
Și ard cauciucuri la geam
Rîde tăcerea.

mi-ai deschis vara atingerii oarbe
cu aripă de corb pe margine de înțeles
semne de foc în rîul minții mele agonizează roșu
semne de Dincolo
îmi deschid ochii grei din palme
și-aud copacii cum vorbesc prin somn
întind spre mine ramurile triste
cînd gura mea este o rană fără leac
și sîngerează veșnic cuvinte avortate-n plîns de mut

desculț prin nori spre umbra ultimului gînd
sunt o fantomă care tace
ca să nu sperie mîinile tremurînde
ce le întinde sufletul fiecărui lucru spre apus
spre răsărit din sînge închegat
spre noi
cînd iarăși cresc păduri pe-a noastră tîmplă
mă doare mintea și mă culc în lan de grîu
și îți dau maci în loc de rugăciune
și te urmez
desculț prin roua cunoașterii tăcute…
spre țara de dincolo de neguri

talpa de lut a unui gînd
strivește soarele cernit ce-a înghițit lumina
strivește ochii morți în care plouă trist strămoșii
și ne rămîn fîntînile cu cumpene
care se umplu iar cu sîngele tăcerii
caut prin nopți de august prinse-n părul lunii
liniștea cerului acoperit de corbi
aici, în stepa cu linii frînte care mor
în urletul de lup ce-mi este frate
sub muzica pelinului din sfere
cu buzele cusute de brațu-mi propriu schingiuit
te urmez
desculț prin roua cunoașterii tăcute
… spre gînd nebotezat
… spre libertate

întinde palma spre lumină şi te naşte
din Tatăl trist în Noapte pendulînd
şi plînge
fiindcă uţii tot ce ai fost –
delfin amnezic spre Atlantida ta plutind
fiindcă simţi tot ce vei fi aici şi acum
în închisoarea fără de ieşiri
în jocul surdomut fără stăpîn

şi rîde
în faţa soarelui din palma ta născut
sub pentagrama neagră care te-a ales
destinul-ţi este scris cu paşi de leu spre dansul de copil
şi arde sîngerînd în ploi peste hotar
aşteaptă pomii să dea-n floare răstignit
şi mere de-anamneză să culegi
spre Sud te duc hierofanii de mînă
e cineva în Noapte pendulînd
balanţa care nu se strică niciodată
şi focul de la gura peşterii e viu
etern şi carnivor revii în mit

îndreaptă ochii spre Nadir îndoliat
ridică cupa ta cu vin şi cu pelin
şi bea-o pînă-n rădăcini de iad
în la minor îţi cîntă Dumnezeu
eşti viu şi gloanţele se-nfig în piept
tu rîde printre peştii care zboară
căci labirintul fără de sfîrşit
şi este scopul pentru care te-ai născut
e cineva în Noapte pendulînd
balanţa care nu se strică niciodată
şi nu uita ţărînele te cheamă
în dimineţi fantome te sărută
spre Dincolo,
spre Dans,
spre Jocul unei roţi care se-nvîrte
fără de sens, fără scop
fii un copil care se joacă…

Sub luna mea orfană ucisă de-amintiri,
Cu oameni fără ochi ce-aşteaptă răsăritul,
Suntem cu toţii un suflet purpuriu
În inima pămîntului bătrîn,
În foamea primului copil fără de moarte.

Ia-mi capu-n mîini îndoliată maică,
Dă-mi liniştea de veacuri ce o caut…
Suntem cu toţii o tăcere neşfîrşită
Orfeic val în doina cea de la sfîrşit de lume.

Cioplesc din piatră, lemn şi din pămînt
Un Om să mă-nsoţească rătăcind prin neguri,
Dar speriat se-ntoarce-n piatră, în lemn şi în pămînt…
Suntem proiecţiile unui vis de înger,
Arde-n subconştient neînţelesul plîns de fiară.

Sărută-mi fruntea mamă, cînd mă întorc acasă,
Hiperboreic dor mă mistuie în toate nouă lumi,
Suntem un nesfîrşit născut din A tenebru,
Coloane negre de bătrîni vînînd funebru fericirea.

Însingurat la rug, simt dăinuie în mine veşnicia
Hiperboreic dor mă-ndreaptă spre Tula sîngerîndă,
Şapte tristeţi mă spală de gînd, de formă şi cuvînt,
Suntem neînţelesul plîns de fiară,
Ard în subconştient proiecţiile unui vis de înger.

îmi strigi din noaptea sîngerîndă
unde îmi sunt copiii?
şi plîng pe-ascuns cînd moare mintea ta
amnezică nu mai ţii minte
cum i-am ucis chiar noi sub cerul sudic
şi i-am mîncat flămînzi cu dor de fiară-n ochi…

îmi strigi din peştera unde am fost fraţi gemeni
unde îmi sunt pădurile?
şi plîng cu aurora boreală-n amintire
chiar noi cu mîna noastră le-am dat foc
şi în beţie am privit cum păsările mor
ne-am împuşcat prietenii în spate
ecoul revenirii a mai rămas în dor de fiară…

atingi lumina care nu ne mai înţelege
unde ne este setea de viaţă?
şi plîng, nici tu nu o-nţelegi dezamăgită
cu verbul răvăşit ridici ochii spre cer
prin vis braţele proprii te sugrumă
e timpul să plecăm de-aici cu dor de fiară-n ochi…

îmi strigi cu ochi de cîine credincios
unde-am pierdut iubirea?
nu ne mai recunoaştem mama
care zideşte copii din lut, noi îi zdrobim cu patul armei
şi ne drogăm din nou, să fie mai uşor a plînge
nu mai avem unde pleca de-aici
ne zboară inima din piept… e dor de fiară…

iată un vid de la HELL’acoustic Night

Inima mea – sicriu de brad,
timpul scînceşte prin venele sparte…
eram prea bătrîn să nu fiu copil
printre fetele goale ce plîng,
printre măştile oarbe ce rîd
în dimineţile sparte
de dansul nostru plăpînd.

Versul meu rupt – sînge şi vin,
paşi pe nisip spre setea de viaţă…
geamăn eram cu patria mea,
unde acum ai plecat
între ziduri plîngînd m-ai lăsat
cu retinile sparte
de nimbul monştrilor mei.

Ploaia din toamnă – pianul stricat,
din camera mea, din capul meu beat,
cu delfinii vorbeam pe mal de culori
în ruguri tristeţea-mi ardeam,
prin ruguri cu tine vorbeam
în nopţile albe
ca inima Primului Om

Tremur în oglinzi -
refracţia tăcerii în noi,
culorile blînd le ucizi
rezolvînd Cubul Rubik în doi…