În casa pustie, cuvinte de carne
Atîrnă în cîrlige de dor și mă dor
Mai stai cu mine, ca-n prima zi
Să privim cum se naște lumina
Dar ninge cu scrum în prag de amurg
Și ne cheamă letargic un Nord muribund

Ia ochii mei – două pietre uscate
și-i spală-i cu lacrimi să-nflorească cîndva
… știu, e mult prea tîrziu, mai ții minte pădurea?…
Și zeii își ascund fața-ntristată în palme
Rătăciți și goi, ninsoarea ne-nghite
Înfrînți ultimii oameni își mănîncă copiii

Cărări și răscruci uitarea le-nghite
Cîndva purtam flori în păr și dansam lîngă rug…
Mai stai lîngă mine, să privim cum piere ființa
În urletul jalnic al lupilor fără de casă
Și ninge cu sînge în prag de amurg
Și ne cheamă agonic un Nord muribund

e ultima mea iarnă sub castani
mi s-au lipit de talpa sufletului
vorbe și amintiri nedigerate
și arde Monalisa-n flăcări
cînd toți vampirii care ne iubesc
îndoliați apleacă fruntea și genunchii
știu că iubirea nu ne va salva pe noi
poate pe-altcineva,
altundeva
pe altă plajă, sub alt soare…

e cineva deasupra care rîde,
e cineva deasupra care plînge
și suntem noi – oameni de nisip
ce am fugit dintr-o clepsidră…

a aștepta înseamnă a muri
iar a ierta înseamnă a privi cum Monalisa arde-n flăcări
cînd oare vom vedea că am uitat cine suntem
și suntem slabi
ne coborîm de bună voie, duși de un măscărici de mîină
în moara ce ne macină copii nenăscuți

…
un om bătrîn pe plaja arsă de ninsoare
privește al său suflet fără branhii
cum se aruncă-n valuri
”dacă voi face-această lume iarăși,
o voi lipi la fel, așa cum a și fost”
vor crește maci pe amintirea noastră,
pe tîmple, pe retine,
pe obiectele iubite, pe oamenii iubiți,
pe felinare, pe alb,
pe ceașca de cafea sîmbătă dimineața
pe vise împlinite doar în vis
și vom dormi între oglinzi
într-o cutie…

De niciunde spre nicicînd, de nicăieri spre niciodată
Roata lui DaVinci fuge peste pușculița grasă
Și noi rătăciți și goi, ne-ncălzim cu cerul rece
Doarme-n noi cenușa lumii… cine-l va-ncălzi pe el?
Și mănînc ciuperci pestrițe într-o veșnică eclipsă
Crește grîu pe a mea tîmplă… Julieta, de ce plîngi?
Îl întreb pe măgărușul care rugumă lumina
De ce-n palma mea-nlemnită nu încape libertatea?

Dincolo de bine și de rău
de ninsori cu coji de alb peste nuditatea noastră
dincolo de drog-tristețe
undeva la gura sobei
cu glasul răgușit de-atîta veșnicie
cu ochii decojiți de-atîta așteptare
ne citește blînd povești
înfrunzit Ivan Turbinkă

am exilat toate cuvintele simple
pe o insulă populată de regrete
cu amintiri pe cale de dispariție
și basme muribunde
vorbim o limbă moartă,
ca un castel din chibrituri
o limbă lipită strîmb de un obsedat
din cadavrele vocalelor lumii de ieri

ne-am decorat altfel dormitorul
am aruncat toate lucrurile simple
fiindcă-s prea cinstite,
fiindcă dor prea tare…
am înecat vise și zboruri
ca pe niște țînci într-un prezervativ murdar de sînge
și pe pereți l-am spînzurat pe Che Guevara
într-un tricou Coca-Cola
ne-am aranjat destinele pe rafturi
și zîmbetelor le-am cumpărat
ciupici de pensionar…

am scos toate fotografiile alb-negru
le-am ars pe cele în care eram prea beți și fericiți
lîngă Eifel sau bustul lui Lenin
am ars și ziare vechi
pentru a nu ne aminti ce-a fost
de ce a fost și cum a fost
pentru nu ști din timp
ce va fi…

am încercat să facem sex
lîngă dulapul unde am îngropat
vinilul cu primele luni de primăvară punk
însă decorațiile acestui circ ne-au ucis
ne-au desfăcut în cîteva detalii
și ne-au închis în frigider…

am exilat toate cuvintele simple
și-acum nu mai putem fi adevărați,
fără de măști nu mai avem despre ce vorbi…

să vindeci frica cu ţigări
să vindeci oameni cu tăceri
să te privesc mercur în stropi
cu ochii moi – amare gropi
să fluturi mîinile în somn
jăratec dulce-n mine dormi
pe negativ noi doi nebuni
nesomn cu aripi de cărbuni
ferestre-pleoape le închid
cuvinte-uşi le-ncui în zid
se-nvîrt culori în roţi de-abrupt
tot ce-am văzut am şi tăcut
tot ce n-am spus în unghi ascuns -
lumină vie plînsă-n sus
culeg nelinişti în pahar
gurguii tăi sînt flori de jar
cearceafuri – gînduri fără glas
în lumea mea – pămîntul ars
ne caută ce am pierdut
şi cheamă focul stins şi ud
nu sunt în alb de după prag
zăpadă sub un cer pribeag
nu sunt mai viu decît eşti tu
nu mă ascund în tot ce nu-s
în vînturi albe mă dezbrac
în linii frînte mă desfac
şi pe nisipul nins în zori
în ochii tăi nestinşi cobor
să tot plutim prin ceţuri vii
să căutăm un rost în gri
busola-n piept să o ascunzi
să nu mă pierzi în mov obtuz
cad raze fără gînd pe cub
cînd zac şi brusc încep să fug
în tot ce văd – un somn latent
e pleoapa ta un brici încet

la geamul vieții – borcan cu regrete mucede
arsuri la stomac și impotent de fericire
cînd vreai să și trăiești nu doar să fii

dorm porci cu gura plină de mărgele
cu ochii mici sătui de curcubeu
cu limbile înfipte în viața lungă de menagerie
îl rugumă pe Kant la prînz
cum se aprind pe coridorul negru lămpi
cum circul de nebuni își desface cracii nespălați
le curg salivile asemeni cîinilor lui Pavlov

și tu?…
trenuri, iubiri, femei grăbite
tăceri și așteptări grăbite
lîngă caloriferul rece
sub mîinile tavanului cu flori albastre
ce te presează ca pe un ziar de ieri

așează-te pe-asfalt aici și-acum cu mine
ia o țigară, să fumăm în doi privind pămîntul
privind mișcarea unor ambalaje goale
pe străzi
prin decorații de beton
printre mașinării cu rînjet de maniac

ia o țigară, să visăm în doi
privind fumul din țeava uzinei de la orizont
ne-au mai rămas aceste drumuri
aceste focuri de sub poduri
și pescuitul cînd se trezește dimineața în cămașă albă
ne-a mai rămas praful fierbinte al acestei lumi
și un Kalașnicov fără cartușe
un cîntec raeggae și-o sticlă veche de wiskey
ne-a mai rămas scîrțîitul acului pe vinil
între tăcerile sîrmii ghimpate
în coșmarul unui om de știință nebun
în frica urșilor de pe partea nevăzută a lunii

cad bombe peste cuibul păsărilor albe
și ele pleacă înțelegînd că așa trebuie să fie
ne-a mai rămas un sărut de lesbiană…

Cu mărul putred în mîini
Ziua crudă o rugum orfan
Sare pe răni îmi presor
Să nu uit cine-am fost, să nu iert
Pămînt – mă cheamă.

În grămezi de deprinderi obeze
Beția noastră s-a stins
Jucării de brad ritmic cad
Peste visul meu muribund
Acum, spre casă…

Între vînturi care nu bat
Rîde-n hohot amintirea-n pahar
Și barca pustie pe plajă
Privește pescarii cum cad
Și mor, în valuri.

Și plouă de-un veac și o zi
Peste casa – stomac al tăcerii
Între grămezi de conserve
Se scurge rugina-n cuvinte
Nicicînd, niciunde.

Și suflete bătîne se-nfig
Cu degete-n pereții de carne
Presor flori negre pe oase
Și ard cauciucuri la geam
Rîde tăcerea.

stau gol pe piatra rece
între o mie de vagine umede
conştiincios le ling pe toate
le ling cu limba roşie de sânge
le ling până ce toate se usucă
până încep să sângereze
până ce mă cufund într-un vagin
şi mă înec în cerul său de carne

stau gol pe piatra rece
condus de un mister ascuns
în ochii înţelegători de fiară…