în Pelin…

cu fiecare clipă mai adânc
cu fiecare pas mai tare doare
privirea speriată a lucrurilor de aici
care îmbătrînesc şi închid ochii
somn e în toate păsările lumii
îmi cad mîinile fără de puteri
ca două ancore fără de sens
şi pleoapele grele se-nchid cu zgomot
e ceaţă şi-oboseală-n mintea mea
feţe din trecut par să zîmbească
fragmenete din desene de copii
fragmenete vii
dispar fără urmă-n amnezia sufletului meu
scîntei tenebre pentru o secundă
a fost cîndva ceva, dar nu-mi mai amintesc
a fost ceva…
nimic nu va fi cum a mai fost
valuri monotone şterg urmele noastre pe nisip
e vînt şi ninge pe plaja muribundă
e pustiu
privesc strain de mine marea
aud cum curge sîngele încet prin vene
tresar la fiecare bătaie a inimii
şi-mi scriu algoritmii
ca un schizofrenic te caut în Sonata Lunii

îmi e atît de frică de tăcerea ce rămîne
după ce ecoul paşilor se pierde-n vînt
vine o clipă cînd plecăm desculţ
şi dacă ne întoarcem nu mai suntem ce-am fost
ni se preschimbă inima în piatră
aud cum plîngi în pernă pe ascuns
dar nu mai am cuvinte
am fost mereu o toamnă în care mor poeţi
respir din ce în ce mai greu şi mai încet
din ce în ce mai lent plutesc prin acuarelă
tu nu mă aştepta, să pleci dacă mă vezi căzînd
dacă vezi cum mă dizolv în aerul prea greu
încet se stinge totul
încet dispare totul

din ce în ce mai greu suport o vină pe care nu o înţeleg
din ce în ce mai tare dor zîmbetele voastre
pe umeri e aşează patologică tăcerea
o bătrîneţe prematură, un rai plutind între halate albe
mi-e greaţă de papuşile care îşi plîng de milă
aşa şi nu am înţeles nimic
aşa şi se întind o veşnicie clipe ce mă dor…
aud cum oxigenul trece din plămîni în sînge
aud cum fumul de ţigară pulsează spiralat prin ei
nu-mi mai pot face rugăciunea
se-nvîrt roţi mecanice peste copilăria mea
mă acoperă agonizînd ninsoarea
închid ochii şi tac
uit numele la toate lucrurile şi oamenii iubiţi
pe acoperişul blocului atîrnă libertatea între linii perfecte
nervii mei cresc carnivor din mine
şi se înfig adînc în moarte
aud cum plîngi în pernă pe ascuns
dar nu mai am cuvinte
ca un schizofrenic te caut în Sonata Lunii

mi-ai deschis vara atingerii oarbe
cu aripă de corb pe margine de înțeles
semne de foc în rîul minții mele agonizează roșu
semne de Dincolo
îmi deschid ochii grei din palme
și-aud copacii cum vorbesc prin somn
întind spre mine ramurile triste
cînd gura mea este o rană fără leac
și sîngerează veșnic cuvinte avortate-n plîns de mut

desculț prin nori spre umbra ultimului gînd
sunt o fantomă care tace
ca să nu sperie mîinile tremurînde
ce le întinde sufletul fiecărui lucru spre apus
spre răsărit din sînge închegat
spre noi
cînd iarăși cresc păduri pe-a noastră tîmplă
mă doare mintea și mă culc în lan de grîu
și îți dau maci în loc de rugăciune
și te urmez
desculț prin roua cunoașterii tăcute…
spre țara de dincolo de neguri

talpa de lut a unui gînd
strivește soarele cernit ce-a înghițit lumina
strivește ochii morți în care plouă trist strămoșii
și ne rămîn fîntînile cu cumpene
care se umplu iar cu sîngele tăcerii
caut prin nopți de august prinse-n părul lunii
liniștea cerului acoperit de corbi
aici, în stepa cu linii frînte care mor
în urletul de lup ce-mi este frate
sub muzica pelinului din sfere
cu buzele cusute de brațu-mi propriu schingiuit
te urmez
desculț prin roua cunoașterii tăcute
… spre gînd nebotezat
… spre libertate

întinde palma spre lumină şi te naşte
din Tatăl trist în Noapte pendulînd
şi plînge
fiindcă uţii tot ce ai fost –
delfin amnezic spre Atlantida ta plutind
fiindcă simţi tot ce vei fi aici şi acum
în închisoarea fără de ieşiri
în jocul surdomut fără stăpîn

şi rîde
în faţa soarelui din palma ta născut
sub pentagrama neagră care te-a ales
destinul-ţi este scris cu paşi de leu spre dansul de copil
şi arde sîngerînd în ploi peste hotar
aşteaptă pomii să dea-n floare răstignit
şi mere de-anamneză să culegi
spre Sud te duc hierofanii de mînă
e cineva în Noapte pendulînd
balanţa care nu se strică niciodată
şi focul de la gura peşterii e viu
etern şi carnivor revii în mit

îndreaptă ochii spre Nadir îndoliat
ridică cupa ta cu vin şi cu pelin
şi bea-o pînă-n rădăcini de iad
în la minor îţi cîntă Dumnezeu
eşti viu şi gloanţele se-nfig în piept
tu rîde printre peştii care zboară
căci labirintul fără de sfîrşit
şi este scopul pentru care te-ai născut
e cineva în Noapte pendulînd
balanţa care nu se strică niciodată
şi nu uita ţărînele te cheamă
în dimineţi fantome te sărută
spre Dincolo,
spre Dans,
spre Jocul unei roţi care se-nvîrte
fără de sens, fără scop
fii un copil care se joacă…

căderea e ultimul lucru pe care îl simte un înger
dans între lumînări persistă pe retina tristă…

te simt în ceaţă dar nu te pot atinge
lumea-i prea mică să te pierd
viaţa-i prea scurtă să te pot uita
nu plînge
suntem cu toţi cum suflet care se-noarce în sfîrşit acasă
cu ochii plini de albul celor şapte tristeţi
cu ochi bolnavi de veşnicie mută…

aprinde o ţigară
să fumăm în doi
aici unde nu ne găseşte nimeni
aici unde nu ne mai leagă de pămînt nimic
unde spre cer nu mai priveşte sufletul miop
să bem vin roşu şi să rîdem
viaţa-i un joc fără de sens
un cub a cărui feţe nu le vedem decît de Dincolo
viaţa e sete de ce nu ne ajunge-aici
şi ne drogăm cu fericire
pentru a muri…

aprinde o ţigară
şi-ascultă vocile din capul tău
căderea e primul lucru pe care îl simte un om

Sub luna mea orfană ucisă de-amintiri,
Cu oameni fără ochi ce-aşteaptă răsăritul,
Suntem cu toţii un suflet purpuriu
În inima pămîntului bătrîn,
În foamea primului copil fără de moarte.

Ia-mi capu-n mîini îndoliată maică,
Dă-mi liniştea de veacuri ce o caut…
Suntem cu toţii o tăcere neşfîrşită
Orfeic val în doina cea de la sfîrşit de lume.

Cioplesc din piatră, lemn şi din pămînt
Un Om să mă-nsoţească rătăcind prin neguri,
Dar speriat se-ntoarce-n piatră, în lemn şi în pămînt…
Suntem proiecţiile unui vis de înger,
Arde-n subconştient neînţelesul plîns de fiară.

Sărută-mi fruntea mamă, cînd mă întorc acasă,
Hiperboreic dor mă mistuie în toate nouă lumi,
Suntem un nesfîrşit născut din A tenebru,
Coloane negre de bătrîni vînînd funebru fericirea.

Însingurat la rug, simt dăinuie în mine veşnicia
Hiperboreic dor mă-ndreaptă spre Tula sîngerîndă,
Şapte tristeţi mă spală de gînd, de formă şi cuvînt,
Suntem neînţelesul plîns de fiară,
Ard în subconştient proiecţiile unui vis de înger.

îmi strigi din noaptea sîngerîndă
unde îmi sunt copiii?
şi plîng pe-ascuns cînd moare mintea ta
amnezică nu mai ţii minte
cum i-am ucis chiar noi sub cerul sudic
şi i-am mîncat flămînzi cu dor de fiară-n ochi…

îmi strigi din peştera unde am fost fraţi gemeni
unde îmi sunt pădurile?
şi plîng cu aurora boreală-n amintire
chiar noi cu mîna noastră le-am dat foc
şi în beţie am privit cum păsările mor
ne-am împuşcat prietenii în spate
ecoul revenirii a mai rămas în dor de fiară…

atingi lumina care nu ne mai înţelege
unde ne este setea de viaţă?
şi plîng, nici tu nu o-nţelegi dezamăgită
cu verbul răvăşit ridici ochii spre cer
prin vis braţele proprii te sugrumă
e timpul să plecăm de-aici cu dor de fiară-n ochi…

îmi strigi cu ochi de cîine credincios
unde-am pierdut iubirea?
nu ne mai recunoaştem mama
care zideşte copii din lut, noi îi zdrobim cu patul armei
şi ne drogăm din nou, să fie mai uşor a plînge
nu mai avem unde pleca de-aici
ne zboară inima din piept… e dor de fiară…

iată un vid de la HELL’acoustic Night

Inima mea – sicriu de brad,
timpul scînceşte prin venele sparte…
eram prea bătrîn să nu fiu copil
printre fetele goale ce plîng,
printre măştile oarbe ce rîd
în dimineţile sparte
de dansul nostru plăpînd.

Versul meu rupt – sînge şi vin,
paşi pe nisip spre setea de viaţă…
geamăn eram cu patria mea,
unde acum ai plecat
între ziduri plîngînd m-ai lăsat
cu retinile sparte
de nimbul monştrilor mei.

Ploaia din toamnă – pianul stricat,
din camera mea, din capul meu beat,
cu delfinii vorbeam pe mal de culori
în ruguri tristeţea-mi ardeam,
prin ruguri cu tine vorbeam
în nopţile albe
ca inima Primului Om

Tremur în oglinzi -
refracţia tăcerii în noi,
culorile blînd le ucizi
rezolvînd Cubul Rubik în doi…

aud cum curge-n mine sîngele arhaic
cum scîrţîie uşor
uneori simt cum arborii capilari
se adîncesc în lucrurile pe care le ating
în lucrurile pe care nu le înţeleg
…e cineva în ceaţă cu cicatrici pe chip
care înţelege adîncul fiecărui obiect
tace
şi zîmbeşte cînd se reflectă în jucării de brad

bătrîn
sunt un animal îmblînzit de paşii proprii prea grăbiţi
prin laptele lumii de-aici
spre sîngele libertăţii de dincolo…
încă puţin, a mai rămas puţin
şi va dispare
oboseala unui veac care mă apasă pe umeri
se va destrăma singurătatea
pe care o împart cu raze de apus
…ninsoarea cade pe un lan însîngerat de maci
încă puţin şi plec de-aici

aud cum curge-n mine sîngele primilor oameni
care au părăsit în vise de copil aurora boreală
şi m-au născut pe mine
pentru a aştepta
pentru a aşteptat mereu ceva
cu picioarele înfipte în locul unde m-am născut
cu ochii fixaţi mereu spre locul unde trebuie s-ajung
nicicînd ne-nţelegînd de ce…
uneori simt cum arborii capilari
se adîncesc în oamenii pe care îi iubesc
şi curge sîngele lor prin mine
pentru mîine, pentru voi, pentru tristeţe albă
…e cineva în ceaţă cu cicatrici pe chip
care înţelege adîncul fiecărui obiect
tace
şi zîmbeşte cînd se reflectă în jucării de brad

cînd sufletele rătăcite sub valurile Mării Negre
se trezesc
și merg pe apă
înecînd memoria unui timp alb
în sunetul macabru al vocalei U
atunci îngerii îmbătrînesc
își toarnă benzină peste aripi
și își dau foc
și ard
și ning
să fie mai aproape de noi
și Dumnezeu e trist din nou
fiindcă iar rămîne singur…

și mă dizolv fără de gînduri sub ninsoare
le simt atingerea ce se refractă-n mine
atingerea
care nu cere nimic în schimb
ninge în mintea mea
cubic și dionisiac
sparg instinctiv balanțele și astigmatic
se mișcă clipele spre violența liniilor drepte
și mor
mor cromozomi în crossing-over amnezic auto-devoraţi…
îmi trag în mine umbra distant și speriat
între mecanica ce-a mai rămas din siluete
te caut brownian
cu oboseala și plictisul veșniciilor pe umeri
cu scurgerea nisipurilor prin vene înlemnite…

cînd scrumul îngerilor arși
e tot ce ne-ncălzește în iarna nucleară
mă sinucid din nou pentru tine
înecînd memoria unui timp alb
în sunetul funebru al vocalei U…

ataşamentele mă dor
când câinii albi nu se întorc acasă
pierduţi în jocul de lumini
mă dor frunzele moarte ce cad în ochii mei
mă devorează astăzi toamna
sunt un străin
în ceaţa de neon mă pierd
şi plâng
trist pasager închis între cernite geamuri
mă dor urmele tale pe pavaj
mă dor oamenii cărora le ţin mine culoarea ochilor
şi desenul amprentelor de pe degete
va-ţi scurs în mine prea adânc
prea dulce
prea de tot
mă dor ataşamentele…